Psaltirea pentru credincioşi

Mulţi dintre credincioşi consideră Psaltirea ca pe o preocupare şi o obligaţie strict pentru călugări, când de fapt psalmii însoţesc cele şapte Laude, pe care ar fi normal să le facă fiecare creştin. Ei au impresia că-I acordă o onoare, un privilegiu Lui Dumnezeu, dacă merg o dată pe săptămână la biserică, iar cei mai mulţi doar la Înviere sau deloc. La creştini, rugăciunea şi-a pierdut caracterul de preocupare cotidiană, devenind doar „folclor de duminică”. Puţini mai sunt acei creştini care săvârşesc cele şapte Laude zilnic precum Ceasurile, Vecernia, Pavecerniţa şi Miezonoptica. În vremurile de restrişte, creştinii aveau altar făcut în casă, într-un colţ, spre răsărit, şi se rugau deseori. Părinţii noştri citeau zilnic Psaltirea, ca o rugăciune permanentă. Ba unii o ştiau pe de rost şi o spuneau în şoaptă, la ascultare, sau mergând pe cale. Credincioşii, puţini, mai ştiu astăzi doar Psalmul 50. Este păcat că noi nu mai cunoaştem puterea Psaltirii, frumuseţea duhovnicească a psalmilor. Cândva o rosteau în ison sau o cântau, imitând pe sfinţii îngeri. Dar să nu uităm că cititul psalmilor este trupul rugăciunii, iar înţelesul adânc al psalmilor este sufletul rugăciunii. Trupul fără suflet este mort. Adică citirea psalmilor fără cugetare şi atenţie aduce puţin folos. În vremea antichităţii creştine, deci şi în epoca Sfântului Vasile cel Mare, Psaltirea era cartea de rugăciuni a creştinilor în cultul lor privat, dar şi a Bisericii în cultul ei public. În Biserica primară, după cum mărturiseşte Fericitul Ieronim, şi copiii ştiau Psaltirea pe de rost şi o cântau ca pe cea mai iubită cântare. „La noi toate-s simple şi tăcerea e întreruptă numai prin cântarea Psalmilor. Întoarce-te încotro voieşti: plugarul care merge în urma plugului cântă: Aliluia!, secerătorul acoperit de sudoare se desfătează cu psalmii; şi vierul care taie cu cuţitul său cel strâmb viţele cântă ceva din ale lui David. Acestea-s cântecele favorite ale poporului. Psalmul este strigarea păstorilor. Psalmul este cântecul plugarului” (Epistola către Marcel). Psalmul, în viziunea marelui ierarh capadochian, este un leac de alinare a bolilor. Şi precum leacul cel amar este amestecat cu dulceaţă pentru a putea fi primit de către bolnav cu uşurinţă, tot aşa psalmul este amestecat cu dulceaţa cântării lui pentru a avea efectul dorit asupra sufletului: „el (psalmul) a împreunat laolaltă cu dogmele plăcerea cântului, pentru ca, fără de ştirea noastră, odată cu bucuria şi frumuseţea celor auzite să primim şi folosul care rezultă din cuvintele ce le auzim. De altfel tot asemenea fac şi doctorii cei înţelepţi atunci când au de dat bolnavilor doctorii amare: căci ei le amestecă mai întâi cu miere şi numai după aceea le dau celor care nu ar putea să le ia altfel”. Cei 150 de psalmi sunt adevărate rugăciuni de cerere, de preamărire a lui Dumnezeu, dar şi de mulţumire, motiv pentru care şi atunci ca şi astăzi cartea Psalmilor este cea mai uzitată de credincioşi şi de monahi ca o hrană duhovnicească ce nu se sfârşeşte niciodată. Psalmul este liniştirea sufletului, dătător de pace, căci el potoleşte cugetele furtunoase şi învăluitoare, alină tulburarea sufletului şi pune frâu neînfrânării. El este armă nebiruită împotriva duşmanilor văzuţi şi nevăzuţi şi că „el aduce pacea, liniştea şi odihna în sufletul celor care îl cântă cu evlavie. Psalmul este armă contra fricii de noapte, liman împotriva duhurilor întunericului, odihnă de munca de ziuă, el e paza pruncilor şi podoabă pentru cei tineri, mângâiere bătrânilor şi cea mai cuviincioasă găteală pentru femei”.